Am putea fi tentaţi să presupunem că frauda, respectiv investigaţiile antifraudă reprezintă fenomene relativ noi, apărute odată cu multinaţionalele şi sistemul capitalist modern. Cu toate acestea, istoria ne învaţă că riscul de fraudă este omniprezent, existând din cele mai vechi timpuri, fie că vorbim de frauda economică sau chiar de vânzarea unui imperiu.
Descoperirea marilor cazuri de fraudă din istorie ne poate ajuta să înţelegem mai bine mecanismul de înşelăciune, modul de operare al infractorilor şi – poate cel mai important – cum tehnicile de investigaţii antifraudă pot preveni păgubirea instituţiilor.
- Vânzarea Imperiului Roman
Contrar numelui cu care a rămas în istorie, vânzarea imperiului roman, frauda din anul 193
AD nu a implicat vânzarea propriu-zisă a imperiului, ci a funcției de împărat al imperiului, ce asigura putere de decizie asupra tuturor aspectelor ce țineau de administrarea imperiului, de la adoptarea legilor la infrastructura rutieră, numirile politice, conducerea armatei etc.
Funcția de împărat roman putea fi câștigată prin merit sau moștenită, în ambele situații împăratul fiind recunoscut și considerat demn de funcție de majoritatea romanilor.
În ultima noapte a anului 192 AD, Comodus, fiul lui Marcus Aurelius, a fost ucis. În locul lui, Garda Pretoriană l-a numit a doua zi împărat pe Pertinax, prefectul urban al Romei.
Garda Pretoriană (în latină, cohortes praetoriae) era o unitate de elită a armatei imperiale romane, ai cărei membri au servit timp de aproape 3 secole drept gărzi de corp și ofițeri de informații pentru conducătorii romani. Pretorienii s-au făcut remarcați prin intrigi și amestecul lor în politică, mergând până la răsturnarea frauduloasă a împăraților și proclamarea succesorilor lor, așa cum au procedat și cu Pertinax. De la a fi garda de corp a împăratului, aceștia deveniseră puterea manipulatoare din spatele tronului.
Atunci când Pertinax a refuzat să îi recompenseze cu bani pentru numirea sa și a încercat să facă schimbări în rândul gărzilor corupte, Pretorienii l-au ucis. În loc să numească pur și simplu un alt împărat, membrii Gărzii Pretoriene au organizat, pe 28 martie 193 AD, o licitație publică, urmând ca împărat să fie numit cel care le oferea cei mai mulți bani.
Socrul lui Pertinax a oferit câte 5.000 de drahme pentru fiecare soldat al Gărzii, dar câștigător a fost Didius Julianus, un senator foarte bogat, care le-a oferit câte 6.250 de drahme. Având în vedere că erau aproximativ 4.500 de pretorieni, suma totală de plată a fost de 28.225.000 de drahme. E greu de spus cât ar valora astăzi o drahmă veche, dar estimarea istoricilor este cuprinsă între 500 de milioane și 1 miliard de dolari plătiți pentru a câștiga fraudulos tronul roman și protecția oferită de Garda Pretoriană.
De ce este acest incident catalogat drept o fraudă? Pentru că, la fel ca în orice altă fraudă financiară clasică, gardienii au vândut ceva ce nu le aparținea. Pretorienii nu dețineau imperiul; ceea ce a cumpărat, de fapt, Didius Julianus a fost sprijinul lor pentru a deveni împărat.
În ceea ce îl privește pe proaspătul împărat, el nu a fost deloc apreciat pentru modul în care a obținut tronul, ba chiar s-a declanșat un război civil între mai multe facțiuni care încercau să îl destituie. Două luni mai târziu, abandonat de pretorieni și de Senat, a fost și executat de un soldat oarecare în palatul său pustiu.
Prima măsură luată de urmașul său la tron? Executarea pretorienilor care au pus la cale frauda imperial.
- Originala schemă Ponzi
Pe blogul SPIA România, am scris, în trecut, despre ce este o schemă Ponzi, cum funcționează, de ce este ilegală, cât de mari sunt pagubele produse și care sunt repercusiunile legale atunci când frauda iese la iveală. De data aceasta, vom descoperi cea mai renumită fraudă de tip Ponzi, cea care, de altfel, a şi dat numele acestui act ilicit.
Acest tip de fraudă economico-financiară poartă numele lui Charles Ponzi, un escroc italian care și spunea și Charles Ponci, Carlo sau Charles P. Bianchi și care a devenit cunoscut în 1920, în urma unei înșelătorii pe care a pus-o la cale cu ajutorul unor cupoane poștale.
Există mai multe dovezi care susțin faptul că nu italianul a inventat schema de investiții frauduloase, însă amploarea înșelătoriei pe care a pus-o la cale, a dus la numirea acestui tip de fraudă economico-financiară după el.
Serviciile poștale aveau dezvoltate la începutul anilor 1920, programe de cupoane numite IRC (International Reply Coupon) ce presupuneau plata în avans a contravalorii unor timbre poștale. Expeditorii introduceau cuponul în corespondența trimisă, iar destinatarii le duceau la oficiul poștal local și le preschimbau în timbrele poștale de care aveau nevoie pentru a trimite, la rândul lor, un răspuns.
Într-o zi, Charles Ponzi a primit o scrisoare de la o companie din Spania. Plicul conținea un cupon de răspuns internațional (IRC), iar italianul și-a dat seama că ar putea obține profit dacă ar cumpăra IRC-uri dintr-o țară și le-ar preschimba, mai apoi, în timbre mai scumpe din altă țară. Ba chiar profitul – şi, evident, frauda – ar fi și mai mare dacă le-ar trimite bani unor colaboratori din alte țări, aceștia ar cumpăra IRC-uri și le-ar expedia în SUA, iar mai apoi Ponzi le-ar preschimba în timbre, pe care le-ar vinde la o valoare mai mare decât cea platită pentru ele.
În economie și finanțe, practica de a profita de diferența de preț între două sau mai multe piețe poartă numele de arbitraj și este perfect legală. Acesta a fost argumentul cu care Charles Ponzi, în căutarea unor câștiguri și mai mari, a convins alți oameni să i se alăture în tentativa de fraudare, în calitate de investitori. Le-a promis profituri uriașe, de 50% la 45 de zile sau chiar 100% în 90 de zile.
Încurajat de succesul initial, Ponzi a decis să ducă afacerea sa frauduloasă la nivelul următor. Astfel, în ianuarie 1920, a înființat Securities Exchange Company, iar în prima lună a avut 18 investitori, care au tranzacționat 1.800 de dolari. Profitul le-a fost plătit prompt chiar de luna următoare, însă nu din câștigul obținut, ci din banii proveniți de la noii investitori. În tot acest timp, italianul căuta soluții pentru a schimba IRC-urile în numerar. Și-a dat însă seama rapid că era aproape imposibil să reușească. De exemplu, pentru a realiza schimbul celor 1.800 de dolari investiți în prima lună, ar fi fost necesare 53.000 de IRC-uri pentru realizarea profiturilor din arbitraj. A observat, însă, că dobânzile promise puteau fi plătite investitorilor, datorită fondurilor provenite de la noii investitori.
6 luni mai târziu, nivelul investițiilor derulat prin Securities Exchange Company era de ordinul milioanelor de dolari.
De pe urma fraudei, Ponzi a ajuns un om foarte bogat – ar fi câștigat, se pare, peste 250.000 de dolari pe zi. Ascensiunea sa rapidă și stilul de viață extravagant începuseră să atragă atenția multora.
Frauda pusă la cale de Ponzi a început să se clatine când un reporter de la publicația The Boston Post a investigat și a scris despre ingineria financiară, iar investitorii au încercat să își retragă banii.
Frauda numită astăzi “Originala schemă Ponzi” a durat un an, iar pierderile estimate au fost de peste 20 de milioane de dolari în 1920, echivalentul a aproximativ 196 de milioane de dolari în 2019. Ne putem imagina că dacă Ponzi ar fi fost mai prudent în a-şi etala averea, nu ar fi ajuns subiectul respectivei investigaţii de presă; probabil frauda pusă la cale de el ar fi putut continua nestingherită.
În urma investigaţiei de fraudă demarată împotriva sa, Charles Ponzi a fost arestat în luna august a anului 1920 și a fost acuzat de 86 de fraude prin poștă, în două procese federale. A pledat vinovat și a petrecut următorii 14 ani în închisoare. A murit la Rio de Janeiro, în ianuarie 1949, sărac.
- Falimentul companiei Enron
Falimentul companiei energetice Enron a fost numit nu doar cel mai mare faliment al unei corporații din istoria SUA la acea dată, ci și cel mai mare eșec al unei firme de audit financiar.
Enron, care avea sediul în Houston, Texas, a fost înființată în 1985, ca urmare a fuziunii dintre Houston Natural Gas și InternNorth, două companii ce comercializau gaze naturale.
Fondator, CEO și președinte al consiliului director a fost Kenneth Lee Lay, ce va juca un rol important în falimentul companiei. Acesta îl va angaja câțiva ani mai târziu pe Jeffrey Skilling, care lucra deja cu Enron în calitate de consultant și care avansează treptat în ierarhia grupului de firme Enron, ajungând ca în 1997 să fie omul numărul doi din companie, după Kenneth Lay.
Sub conducerea celor doi, Enron devine cel mai mare comerciant engros de gaze și electricitate, cu peste 27 de miliarde de dolari tranzacționaţi într-un singur trimestru și ajunge pe locul 7 în Top 500 Companii Americane al revistei Fortune; tot Fortune acordă companiei energetice, timp de 6 ani la rând, premiul pentru “Cea mai inovatoare companie”.
În anul 2000, compania angajase 21.000 de oameni și înregistrase venituri de 111 miliarde de dolari. Totuși, un an mai târziu, prețul acțiunilor Enron începe să scadă de la 90,75 $ în august 2000 până la 0,26 $ pe 30 noiembrie 2001.
În timp ce valorea companiei continua să scadă, CEO-ul Kenneth Lay le-a spus angajaților săi că Enron și-a revenit și i-a încurajat să cumpere cât mai multe acțiuni. În același timp, el a vândut o mare parte dintre acțiunile pe care le deținea.
Autoritățile din SUA au demarat o investigaţie antifraudă, iar principalul competitor al Enron, Dynegy, s-a oferit să cumpere compania la un preț foarte mic. După ce înțelegerea a eșuat, Enron a declarat faliment, pe 2 decembrie 2001.
Ancheta efectuată de Securities & Exchange Commission și de Departamentul de Justiție a dezvăluit că la baza falimentului au stat frauda corporativă și corupția. Enron își umflase artificial profitul, ascunzând datoriile și pierderile companiilor sale subsidiare. Guvernul i-a
acuzat ulterior pe Kenneth Lee Lay și Jeffrey Skilling de conspiraţie în acoperirea vulnerabilităților financiare ale companiei față de investitori.
Investigaţia acestei fraude a mai descoperit şi că auditorul financiar al Enron, Arthur Andersen LLP a distrus deliberat documentele care incriminau compania energetică. Arthur Anderson era una dintre cele mai improtante cinci firme de audit și consultanță financiară din Statele Unite, alături de PricewaterhouseCoopers, Deloitte, Ernst & Young și KPMG. În 2002, ca urmare a implicării lor în scandalul Enron, și-au pierdut licența de practică, iar The Big Five au rămas și sunt cunoscuți și astăzi ca The Big Four.
Cum a arătat prăbușirea Enron în cifre? Active în valoare de 63,4 miliarde de dolari, 5.600 de locuri de muncă și peste 2,1 miliarde de dolari din fondul de pensii; aceste cifre au făcut ca această fraudă să conducă la cel mai mare faliment al unei corporaţii din istoria SUA, la acel moment.
În iulie 2004, a început procesul. Mai mulți directori ai Enron au fost acuzați de fraudă, iar unii au fost ulterior condamnați la închisoare. Jeffrey Skilling a avut 35 de capete de acuzare – printre care fraudă, conspirație și tranzacții privilegiate – iar Kenneth Lay, 11. Doi ani mai târziu, Skilling a fost condamnat pentru 19 din cele 35 de acuzații, iar Lay a fost găsit vinovat pentru 10 acuzații de fraudă și conspirație. Lay nu a apucat să îşi ispăşească pedeapsa, pentru că a murit, două luni mai târziu, din cauza unor probleme cardiace. În luna octombrie a aceluiași an, Skilling a fost condamnat la 24 de ani de închisoare.
În urma scandalului Enron, în Statele Unite ale Americii au fost adoptate noi reglementări și măsuri legislative, ce au avut ca scop combaterea fraudei, prin mărirea gradului de acuratețe a raportării financiare pentru companiile listate la bursă. De exemplu, legea Sarbanes – Oxley, numită și Legea privind reforma contabilității companiilor listate la bursă și protecția investitorilor sau Legea privind responsabilitatea corporativă și de audit, responsabilitate și transparență a sporit sancțiunile pentru distrugerea, modificarea sau fabricarea dovezilor din investigațiile federale sau pentru încercarea de fraudare a acționarilor. Legea a sporit, de asemenea, responsabilitatea firmelor de audit pentru a rămâne imparțiale și independente față de clienții lor.
