fbpx

SPIA

CELE MAI MARI FRAUDE FINANCIARE DIN ISTORIE (2/3)

3 decembrie 2021
  1. Scandalul WORLDCOM (2002)

 

Printre cele mai mari fraude economico-financiare din istorie se numără și cea produsă de WORLDCOM, una dintre cele mai mari companii de telecomunicații din lume.

WorldCom s-a dezvoltat accelerat în anii ’90 prin achiziția strategică a unor companii de telecomunicații, pentru ca mai apoi să își îndrepte atenția către comunicațiile prin internet, astfel încât, în 2001, gestiona jumătate din întreg traficul de internet și email din Statele Unite ale Americii. Pentru ca strategia sa de dezvoltare să funcționeze, prețul acțiunilor WorldCom trebuia să rămână unul ridicat și în marjele prevăzute de analiști și investitori.

Începând cu 1999, însă, veniturile companiei au început să scadă și, odată cu acestea, și prețul acțiunilor. Îngrijorați de faptul că scăderile nu vor da bine în analizele finanțiștilor de pe Wall Street, cei din top managementul companiei au început să modifice raportările financiare, pentru a camufla performanța slabă și pentru a continua ca WorldCom să fie percepută drept o companie solidă financiar și o investiție sigură.

Pentru a-și ascunde profitabilitatea în scădere, WorldCom a înregistrat cheltuielile ca fiind investiții și a diminuat rezerva companiei, banii fiind înregistrați ca venituri. În total, compania a declarat profituri mai mari cu 3.8 miliarde USD în 2001 și 797 milioane USD în primul trimestru din 2002, raportând un profit de 1.4 miliarde USD, în loc de o pierdere netă.

Frauda economico-financiară de la WorldCom a fost descoperită pornind de la sesizarea unui avertizor de integritate. Analistul Kim Emigh a observat, încă de la angajarea sa din 1996, că în cadrul companiei de telecomunicații, exista un mediu propice fraudei. Pentru că a semnalat superiorilor săi ierarhici mai multe practici suspecte, angajatul a fost amenințat cu concedierea și a cerut, în cele din urmă, transferul. În următorii 4 ani, Emigh a fost avansat de mai multe ori, ajungând pe o poziție de management. La sfârșitul anului 2000, Kim Emigh a fost concediat după ce a sesizat Directorului Operațional faptul că i-a fost cerut să modifice înregistrările fiscale, adică să comită fraudă.

Cynthia Cooper, Directorul Departamentului de Audit Intern al WorldCom, a aflat despre relatările lui Emigh și a decis să demareze o investigație antifraudă. Așa a descoperit că, pe lângă schema de fraudă financiară sesizată de Kim Emigh, investitorii și angajații companiei erau înșelați printr-o altă  metodă de fraudare. Conducerea WorldCom inventase termenul de „capacitate preplătită”, ce ascundea o altă practică prin care se desfășura frauda economico-financiară: costuri de exploatare erau înregistrare drept cheltuieli de capital. Cheltuielile de capital se atribuie activelor și pot fi repartizate pe o perioadă de mai mulți ani, în timp ce cheltuielile de exploatare trebuie declarate integral la momentul apariției lor. La fel ca în practica precedentă, rapoartele financiare ilustrau o companie sănătoasă și profitabilă. În realitate, lucrurile stăteau cu totul altfel.

Când la top managementul WorldCom a ajuns vestea că echipa de audit condusă de Cynthia Cooper a descoperit miliardele de dolari declarați fraudulos, acesteia i-a fost sugerat să renunțe la investigația antifraudă pe care o desfășura. Cooper nu doar că nu a renunțat să desfășoare investigația economico-financiară, ci a comunicat președintelui comitetului de audit al consiliului de administrație WorldCom despre frauda corporate comisă în contabilitatea companiei.

Pornind de la denunțul Cynthiei Cooper, autoritățile competente (SEC – Securities and Exchange Commission) au desfășurat propria investigație antifraudă și au descoperit că WorldCom a supraevaluat activele cu peste 11 miliarde de dolari. Scandalul WorldCom a fost  cea mai mare fraudă corporate de natură economico-financiară din Statele Unite ale Americii de până atunci și, alături de falimentul companiei Enron, despre care puteți citi aici, a dus la la adoptarea unor noi reglementări și măsuri legislative pentru a combate frauda corporate.

La o lună după ce auditorul său, Arthur Andersen, a fost condamnat pentru distrugerea documentelor din auditul realizat pentru Enron, compania de telecomunicații a declarat falimentul, pe 21 iulie 2002.

 

  1. Schema MISSISSIPPI (1719)

 

Situația financiară a Franței nu era deloc strălucită în 1715. Domnia și războaiele purtate de Ludovic al XIV-lea aproape că falimentaseră țara, valoarea monedelor în aur și argint era în scădere, iar Franța nu reușea să țină pasul cu plata datoriilor externe.

Soluția pentru ieșirea din criză părea să fie John Law, un scoțian aflat acolo în exil, ale cărui teorii financiare au convins membrii guvernului francez. Conform acestuia, aprovizionarea cu aur și argint era imprevizibilă, spre deosebire de o monedă de hârtie, care putea fi pusă în circulație mult mai rapid și ar accelera, astfel, comerțul.

Susținut de Ducele de Orleans, regentul lui Ludovic al XV-lea, John Law a înființat în 1716 Banque Générale, ce primea depozite în monede, dar oferea împrumuturi și retrageri în bancnote. Banca și-a construit rezervele printr-o emisiune de acțiuni și a făcut profit gestionând nevoile financiare ale guvernului francez.

Un an mai târziu, scoțianul a înființat Compagnie d’Occident și a obținut drepturile exclusive pentru a dezvolta vastele teritorii franceze din valea fluviului Mississippi din America de Nord. Până în 1719, scoțianul a ajuns să monopolizeze comerțul Franței cu tutun și sclavi africani, să colecteze taxele franceze, să emită bancnote și să controleze comerțul exterior al Franței, prin intermediul companiei ce fusese redenumită în Compagnie des Indes. Lui Law i s-a acordat chiar titlul de Duc d’Arkansas.

Potențialul financiar al Compagnie des Indes nu a scăpat neobservat de piață, astfel că prețul unei acțiuni a crescut de la 500 la peste 18,000 de livre, o valoare cu mult peste potențialul câștigurilor companiei. John Law a emis peste 625,000 de acțiuni și a fuzionat, mai apoi, Banque Générale cu Compagnie des Indes.

Banque Générale, Compagnie d’Occident și Compagnie des Indes erau cunoscute drept Compagnie des Mississippi.

Intenția scoțianului era aceea de a plăti uriașa datorie publică, pe care o preluase în urma unui acord cu Banque Royale, prin vânzarea acțiunilor la Compagnie des Indes  în schimbul titlurilor publice emise de stat, a căror valoare a crescut brusc, pe cale de consecință.

În bula speculativă care a urmat și a afectat întreaga Europă, guvernul a tipărit foarte multe bancnote, care au fost folosite de creditorii statului pentru a cumpăra și mai multe acțiuni la Compagnie des Indes. Emisiunea excesivă de bancnote a dus la o inflație galopantă, valoarea titlurilor de stat s-a diminuat, iar profiturile așteptate de acționari au întârziat să apară. Toată schema s-a prăbușit în 1720, când valoarea acțiunilor a scăzut și a provocat un dezastru general al bursei din Franța și din alte țări.

John Law a fost considerat responsabil, fiind forțat să fugă din Franța în ultima lună a anului 1720. Datoriile enorme ale companiei și ale băncii sale au fost curând consolidate și preluate de stat, care a mărit taxele pentru a le putea stinge.

 

  1. Scandalul WIRECARD (2020)

 

O fraudă economico-financiară care a zguduit de curând Europa a fost scandalul Wirecard, numit și „Enron al Germaniei”. Frauda corporate desfășurată aici are toate ingredientele unui scenariu de film: whistleblowing și avertizori de integritate, investigații jurnalistice, autorități de reglementare pasive, dezvăluiri repetate dar ignorate, documente contabile cosmetizate, auditori renumiți, manageri fugiți din țară și miliarde de dolari dispărute.

Compania a fost fondată în 1999, avea sediul în Munchen și a fost evaluată la nu mai puțin de 28 de miliarde de dolari. Procesator de plăți electronice, Wirecard oferea și servicii de managementul riscului, emiterea și procesarea de carduri bancare fizice și virtuale și deținea, prin filiala Wirecard Bank AG, o licență bancară și contracte cu câteva companii internaționale de servicii financiare.

De-a lungul anilor, au existat mai multe suspiciuni și relatări despre practicile contabile ale procesatorului de plăți care nu respectau legislația în vigoare, toate negate virulent de companie. BaFin, Autoritatea Federală de Supraveghere Financiară și principalul organ de supraveghere din Germania, a reacționat mai degrabă împotriva celor care sesizau neregulile, în solidar cu compania care își ataca criticii. Un posibil eșec pare să aparțină și auditorului Ernst & Young, care de-a lungul anilor nu a observat nimic în neregulă în documentele contabile ale companiei.

În 2019, Financial Times a publicat mai multe materiale de investigație financiară, însoțite de mărturii și documente ale unui avertizor de integritate, prin care arăta cum Wirecard își falsifica veniturile și profitul. Reacția companiei germane a fost una extrem de agresivă, dând în judecată publicația.

În același an, a fost solicitat un audit extern din partea KPMG, care a dezvăluit că nu se pot confirma majoritatea profiturilor companiei din perioada 2016-2018 și nici existența depozitelor de numerar care apăreau în extrasele bancare ale Wirecard. Potrivit unei surse Reuters, Wirecard a falsificat două treimi din vânzări și datorează creditorilor în jur de 3.5 miliarde de euro, dintre care 1.75 miliarde de euro provin de la 15 bănci plus 500 de milioane de euro emise în obligațiuni.

Scandalul Wirecard a provocat o indignare publică semnificativă și au existat numeroase solicitări pentru introducerea unor reforme de reglementare, precum și pentru actualizarea normelor de guvernanță corporativă. În timp ce președintele BaFin a declarat că scandalul Wirecard este „un dezastru total”, iar Comisia Europeană a solicitat o investigație pentru a verifica dacă autoritatea germană a încălcat regulile EU privind raportarea financiară, auditorul EY și-a apărat poziția declarând, într-un comunicat, că „Există indicii clare că aceasta a fost o fraudă elaborată și sofisticată, care a implicat mai multe părți din întreaga lume în diferite instituții, cu un scop deliberat de înșelăciune. (…) Fraudele concepute pentru a înșela investitorii și publicul implică adesea eforturi ample pentru a crea un document fals. Standardele profesionale recunosc că până și cele mai solide și amănunțite proceduri de audit ar putea să nu descopere o fraudă economico-financiară.”

În iunie 2020, Wirecard a declarat că 1.9 miliarde de euro au dispărut, ceea ce a făcut ca prețul acțiunilor sale să se prăbușească (-98%). O săptămână mai târziu, pe 25 iunie 2020, compania a declarat intrarea în insolvență, cu o datorie de 3.5 miliarde de euro. CEO-ul  Markus Braun a fost arestat la scurt timp după ce a demisionat, iar Jan Marsalek, directorul operațional, a dispărut imediat ce a fost suspendat din funcție. Mai târziu, s-a descoperit că Marsalek a fugit în Belarus, iar în prezent figurează pe lista Europol cu ​​cei mai căutați fugari din Europa.

În mai 2021, principalul consilierul juridic al Wirecard cu sediul în Singapore și cel care s-a ocupat de toate aspectele legale ale afacerilor și operațiunilor Wirecard în regiunea Asia-Pacific, Pavandeep Gill, a declarat că el este avertizorul de integritate care a furnizat documentele folosite în investigația desfășurată de Financial Times, pentru a dezvălui frauda economico-financiară de proporții desfășurată la WireCard.